vineri, 31 ianuarie 2014

Valeriu Gafencu - "Sfantul Inchisorilor"


          "Păziţi neschimbat adevărul, dar să ocoliţi fanatismul. Nebunia credinţei este putere dumnezeiască, dar tocmai prin aceasta ea este echilibrată, lucidă şi profund umană." Valeriu Gafencu

Este numele foarte cunoscut al unui tânăr basarabean din Soroca, absolvent al unui liceu militar. În 1942 l-am găsit la Aiud. Frumos, înalt, cu ochi albaștri plini de viață mi-a atras atenția când l-am cunoscut. Smerit, cu preocupări spirituale deosebite. Lecturi alese, prietenii cei mai buni, voia să rămână pe o linie de onoare și a rămas tot timpul. Oriunde era ceva deosebit și frumos de făcut era prezent.
Era tânărul care pe zi ce trecea stârnea admirația tuturor. Erau în temniță și atitudini rele, criticabile. Le știa. Era cu ochiul deschis, dar nu osândea pe nimeni. Citea numai Biblia și cărti religioase. Era foarte inteligent și prindea repede sensul just al textelor sfinte.
Convorbirile cu el erau o plăcere. L-am îndemnat să nu rupă legătura cu literatura noastră si cu unele cărți științifice de valoare, adică să citească și altceva decât literatură religioasă. Dar el a refuzat. „Dacă am cele mai bune bucate, de ce să recurg la surogate?” a spus el. „Dacă ceea ce citesc mă satisface deplin, nu mai doresc nimic altceva. Dumnezeu se găsește oriunde, dar mai ales în revelația Sa scrisă, în Biblie. Aici avem privilegiul să-l căutăm pe El. Afară, de vom ajunge, vom mai vedea”. Şi mergea înainte pe drumul lui.
La distrugerea canalului din interiorul temniței a lucrat în echipă cu mine. În pauze, când ne odihneam, eram încântat privind pe acest tânăr atât de frumos, bine făcut, ca un brad, cu fruntea lată, ochii senini și preocupări atât de frumoase.
După 1948 a fost luat de la Aiud. Nu știu unde l-au dus. A trecut prin Jilava. A încântat pe toți care l-au cunoscut. Străinii care l-au cunoscut, adică nelegionarii, evreii sau alții, vorbeau de el ca de un sfânt. (...)
Rămâne un nume pe care cei ce l-au cunoscut îl vor pomeni cu venerație. Şi acum parfumul minunat al întâlnirilor cu acest tânăr mai stăruie în inima mea.
(Pr. Nicolae Grebenea - "Amintiri din întuneric")

"Căutaţi fericirea în sufletele voastre. Nu o căutaţi în afara voastră. Să nu aşteptaţi fericirea să vină din altă parte, decît dinlăuntrul vostru, din sufletul vostru, unde sălăşluieşte Domnul Iubirii, Hristos. Dacă veţi aştepta fericirea din afara voastră, veţi trăi decepţii peste decepţii şi niciodată nu o veţi atinge". Valeriu Gafencu

George Manu - "decanul universitatii Aiud" - marturii cutremuratoare

       
"A studia ceea ce Dumnezeu a creat, este o rugăciune. A căuta să modifici sau să distrugi ceea ce El a creat, este cel mai mare păcat, avându-și originea în neascultare." (George Manu)
 
Într-una din zile sunt mutat în altă parte. Cu mine este și Eugen Dragomir. În noua celulă nu cunosc pe nimeni, în schimb Eugen Dragomir are o explozie de bucurie când dă ochii cu cineva. Ambii se îmbrățișează când se văd. Imediat Eugen Dragomir mă ia de mână și mă prezintă persoanei cu care se îmbrățișase. Era vorba de profesorul George Manu. Fără nicio rezervă sau vreo altă reținere, în mod spontan, ne strângem mâinile prelung, exprimându-ne satisfacția că suntem împreună. Amândoi auzisem unul de celălalt. De acum suntem în aceeași celulă. După ce trece animația de moment, ne împărțim toți opt, câți eram, în cele patru paturi. Voi dormi cu profesorul Geroge Manu în același pat, câtă vreme vom sta în această formație.
 
Cunoștința făcută cu această persoană, convorbirile ce am avut cu ea, precum și modul de viață ce am dus împreună, le consider a fi cele mai importante, mai fructuoase, din câte am avut în detenția mea.
 
Afirm aceasta din punctul de vedere al clarviziunii, al orientării, al puterii de a judeca situația politică în ansamblul ei, în prezent și în perspectivă, pe care profesorul George Manu mi le-a împărtășit; de asemenea, pregătirea sa intelectuală, cunoștințele ce poseda în toate domeniile, de la istorie, la muzică, de la filozofie, la literatură, m-au făcut să-l consider a fi o adevărată bibliotecă, mai cu seamă datorită amabilității sale de a împărtăși și altora orice i se solicita. Am constatat dăruirea sa de a veni în ajutorul oricăruia i se adresa cu lămuriri, o precizare, un sfat, calități pe care, cu greu aș putea afirma că le-am mai întâlnit. La toate aceste însușiri se adaugă una care-i era proprie, datorită educației primite: modestia, care-l făcea și mai respectat și mai stimat și mai iubit de către toți cei cu care era în contact.
 
Deși își pierduse libertatea în 1948, avea un moral sănătos din care împărtășea celor din jur. (...)
Profesorul Manu credea că deznodământul nu poate veni decât numai printr-o confruntare militară, în urma unei coaliții capabilă să-și asume întreaga răspundere istorică. Nu vedea acestă posibilitate așa de curând, mai cu seamă în urma convorbirilor cu acei diplomați. Pentru aceasta își exprima convingerea că rezolvarea este de durată și, ca atare, noi cei din închisori să fim pregătiți a rezista cât mai mult cu putință. Excludea orice idee de compromis sau de capitulare în fața noii orânduiri. Prefera să cădem fermi pe pozițiile inițiale, decât să abdicăm. Făcea referire la un dicton, care constituia o conduită etică de urmat: ”decât să învingi printr-o infamie, mai bine să mori mergând pe drumul onoarei”. Era conștient că toate suferințele generației noastre, cum spunea el, a generației ”40-iste” a secolului al XX-lea, nu vor fi zadarnice. (...)
 
Deasemenea, susținea că reprezentăm un simbol al rezistenței românești, al spiritualității creștine împotriva materialismului ateu. Cu asemenea satisfacții în suflete să ne menținem pe pozițiile ocupate acum. Acestea erau convingerile lui. Parcă venea din altă lume, coborât din alte sfere. (...)
 
După ce ne-am despărțit, fiecare urmându-și destinul, ne aflam la câteva celule unul de altul. Ne comunicam prin perete și prin sistemul Morse pe ață. El era singur, izolat de cealaltă lume. Îmi comunică o informație mai aparte. Fusese chemat la conducerea închisorii, propunându-i-se eliberarea imediat, cu condiția ca să lucreze în cercetare nucleară la Dubno, în U.R.S.S.. (...) Când aude el ce i se cere, fără nici o rezervă le dă un răspuns categoric de refuz. Nici nu voia să audă de una ca asta. În acest scop venise cineva special în Aiud să-i vorbească. A rămas intransigent, pe poziția sa demnă și fără compromisuri.
 
 Readus în celulă, tot singur, este complet abandonat. Într-un târziu îmi comunică că nu prea se simte bine. Începe a-i lipsi pofta de mâncare. În acea celulă nu-i nici un pat. Stă deci pe dușumea doar cu pătura. Cere să fie văzut de medic. Nimeni nu-l ascultă. Este cu totul ignorat. Zace întins fără să se mai poată ridica. Milițienii îl i-au în primire doar văzândul acolo unde sta ghemuit, înfășurat în pătură. Nu mai poate primi nici mâncarea de la un timp. Mult a durat această stare a lui.
 
Nu-mi mai răspunde la chemările ce i le fac. Vecinii lui de celulă observă toate acestea.
Într-un târziu mi se comunică faptul că fusese dus la infirmerie, nu pe picioarele sale ci pe pătură.
Ulterior am auzit cum a fost primit de medicul închisorii. Dr. Balea văzându-i starea în care se afla a exclamat astfel: ”vai, domnule profesor, cum v-ați lăsat să ajungeți în starea aceasta?” la care el i-a putut da, abia vorbind, următorul răspuns: ”nu m-am lăsat eu să ajung astfel, ci cei care m-au lăsat în starea asta”.
 
 Lângă el, în ultimele clipe din viață s-a aflat arhitectul Nicolae Goga pe care-l cunoscusem la minele Baia Sprie si Cavnic. Profesorul George Manu i-a încredințat acestuia ultimele sale gânduri, un fel de testament moral. Goga, după un timp, este adus în Zarcă. Este vecin cu mine. El este cel care ne aduce trista veste. Dar nu numai aceasta, ci îmi transmite un mesaj personal al profesorului, rostit în ultimele lui clipe. ”Spune-i lui Nicki (cum îmi spunea el) ca să spună tuturor să nu cedeze sub nici o formă presiunilor la care vor fi supuși. Să rămână fermi pe poziție, să nu accepte nici un compromis. Să rețină tot ce am vorbit amândoi”.
 
Nicolae Goga i-a promis că-mi va transmite această ultimă dorință, ceea ce a și făcut. Arhitectul Nicolae Goga este cel care i-a închis ochii. (...)
 
Acesta a fost marele român, un adevărat om de viță nobilă, un adevărat os de Domn, descendent din familia imperială a Bizanțului, profesorul George Manu. (...)
 
Dacă se va scrie vreodată despre calvarul românilor sub regimul comunist, dacă se va menționa vreun nume, acela al profesorului George Manu va fi înscris cu litere de aur dăltuite, la loc de mare cinste.
 
 I-am purtat și-i port venerație ca fiind un mare erou al Neamului românesc, venerație pe care o voi duce cu mine în mormânt.
 
(Nicu Păun - Din documentele rezistenței nr.6, A.F.D.P.R., București, pp. 237-249 apud Multele suferinței, Vol. II)
sursa: fericiticeiprigoniti.net

joi, 30 ianuarie 2014

viata unui erou al sufletelor ce merita pretuit... Radu Gyr





Doctor in litere, conferentiar universitar, cu o activitate literara variata, Radu Gyr (1905-1975) a imbratisat cu daruire crezul generatiei sale, pentru care a si fost condamnat la 12 ani de inchisoare.

Trimis pe frunt, pentru "reabilitare", la întoarcerea in tara este inchis din nou. In 1956 este eliberat - se pare ca la interventia presedintelui Indiei, rugat in acest sens de Eliade - dar nu pentru multa vreme. In 1958 este arestat din nou si condamnat la moarte pentru poezia "Ridica-te Gheorghe, ridica-te Ioane!" socotita a fi "manifest revolutionar". Pedeapsa i se comuta la munca silnica pe viata. Este dus la Aiud, unde cu slove de gend (caci hartia si creionul nu existau, iar scrisul cu pai pe bocacul prafuit era o crima aspru pedepsita) a faurit mii de versuri - hrana, haina si caldura pentru detinutii flamanzi, goi si inghetati. Desi regimul comunist l-a discreditat - in inchisoare si dupa eliberare - silindu-l sa-si renege crezul, poetul a lasat o "marturisire de credinta" care-i serveste ca pledoarie de dincolo de moarte.

"Eu am avut o credinta. Si am iubit-o. Daca as spune-o altfel, daca as tagadui-o, dumneavoastra toti ar trebui sa ma scuipati in obraz. Indiferent daca aceasta credinta a mea pare astazi buna sau rea, intemeiata sau gresita, ea a fost pentru mine o credinta adevarata. I-am daruit sufletul meu, i-am inchinat fruntea mea. Cu atat mai intens sufar azi, când o vad insangerata de moarte. Prabusiri de idealuri, naruiri de aspiratii inregistram cu totii. Si poate, uneori gresim tocmai in credintele noastre cele mai curate, cele mai cinstite. Istoria va vedea unde am gresit si unde nu." (Radu Gyr)

"Pe langa rugaciune, lumina poeziei lui Radu Gyr a fost liantul care a legat inima de inima, suflet de suflet, ca zalele lanturilor care ne rodeau gleznele. Versul lui se traia. Era pentru noi haina si hrana, apa si caldura. O strofa, doua ne luminau ziua, ne incalzeau noaptea, ne umpleau gamela. Eram bogati.

In vremea aceasta el, topit de foame, ras de boala, inconjurat de ura, scria. Scria in cap, in capul plesuv inainte de vreme, izbit de pereti, de frig, de mizerie. Memoria lui Radu Gyr? N-am termen de comparatie. Freamata celularul si Zarca de ceea ce Dumnezeu ii daruise din belsug: hrana pentru suflete strivite, hrana pentru minti secatuite de lipsa de informatie, de posibilitatea de a fi de folos.

Binecuvântatul calorifer era firul de telefon care lega celula de celula, om de om. Era un zumzet ca de stup. Scara la cer a fost teava caloriferului, pe care circula suvoiul poetic ce intrema si intarea sperantele obiditilor veacului! Punte salvatoare peste prapastii, care a salvat vieti, a vindecat rani.

Cum sa-ti mai fie foame sau frig când sub frunte se instala lumina:

Pe-o spranceana de lumina,
Lang-o lacrima de rai,
Verdea culme carpatina
Rotunjeste dulce plai...

Si plecam pe vechile culmi carpatine, insotiti de Iancu Jianu, de ciobanii Mioritei, "clopotul din stele", de "iconarul de langa rai" si de multimea de eroi din baladele sale. Paraseam celula, fugeam din iad si ne retrageam acolo sus, unde aripile sufletului se desfasurau in voie, in libertate, in toata maretia lor.

Aceasta a fost opera lui Radu Gyr pentru cei mai multi dintre noi. Pluteste in ea duhul crestin, patriotismul neamului nostru spalat cu sange, cu durere, cu rauri de lacrimi" (Ilie Tudor)
 
Colinda
                 de Radu Gyr
 
Maica Domnului Curata,
ad-o veste minunata!
Infloreste-n prag
zambetul tau drag
ca o zi cu soare.
Zambetul tau drag
il asteapta-n prag
cei din inchisoare.
 
Avenit si-aici Craciunul
sa ne mangaie
surghiunul.
Cade alba nea
peste viata mea,
peste suflet ninge.
Cade alba nea
peste viata mea,
care-aici se stinge.
 
O, Iisuse Imparate,
iarta lacrimi si pacate!
Vin' de-alin usor
ranile ce dor,
cerul ni-l descuie.
Noi Te-om astepta,
caci pe crucea Ta
stam batuti in cuie!


fragmente din "Fericiti cei prigoniti - martiri ai temnitelor romanesti"
sursa foto: ziaristionline.ro



 

miercuri, 29 ianuarie 2014

Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! - de Radu Gyr

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru patule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mania scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tapsane
o claie de zări şi-o căciula de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zărzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies inainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

duminică, 26 ianuarie 2014

Si totusi, traim in Romania....

                    Romania... o tara extrem de frumoasa dar, din pacate, locuita de romani... Vedem in jurul nostru tot mai multa saracie, tot mai multa rautate, tot mai mult egoism... Cei mai multi, ne lasam prada curentului si ajungem ca si cei de langa noi. Sa fie oare doar inceputul viitorului si mai sumbru care va sa vina? Nu stiu ce sa cred, insa semnele care prezic aceasta sunt tot mai vizibile... Chiar daca "cei de sus" fura ca in Tara lui Papura-Voda, nimeni nu face nimic. Daca un om simplu fura o paine sa o puna pe masa copiilor, e condamnat la inchisoare. E normal oare ce se intampla??? Sa fiu doar eu cel caruia i se par nelalocul lor astfel de fapte? Stadiul degradarii umane a atins cote alarmante... In Romania, desi s-au investit bani cu gramada in tot felul de echipamente performante, oamenii mor cu zile. Din diverse motive nu s-au putut folosi acele echipamente pentru salvarea acelor vieti omenesti, in urma accidentului de saptamana trecuta... Scuze puerile au fost aduse ca justificare de cei in mana carora era soarta bietilor oameni din acel avion... Si, totusi, romanul de rand continua sa inghita, ca pestele momeala, toate motivele invocate de conducatorii nostrii extraordinari. Si cu toate astea, noi, romanii "suportam cu stoicism"? Se poate sa ne placa, se poate sa nu ne pese, poate am devenit imuni la tot ce se intampla in jurul nostru... Dar totusi, pana cand sa mancam o paine tot asa amara? Schimbarea e la mana noastra... De noi depinde cum ne vom juca in continuare cartea... Daca vom continua asa ni se va confirma, din nou, ca Romania este "tara tuturor posibilitatilor", iar noi, cu siguranta nu vom uita ca totusi, traim in Romania... ;)