Da! Chiar avem cea mai veche scriere din lume! Si, culmea, nu o spunem noi...

Desi am iesit de sub comunism de un numar rezonabil de ani, uite ca istoria nostra adevarata inca nu ni se dezvaluie decat incetul cu incetul si nicidecum datorita preocuparilor politicienilor care nu mai stiu cum sa ne afunde cat mai mult in prostie, pentru ca prostii sunt usor de manipulat si raspund la pomeni politice fasolite si gretoase. Daca anterior va prezentam un articol despre tunelurile dacilor, azi va propun sa mergem cu cateva mii de ani in urma pentru ca ce dateaza la noi, la Tartaria din vremurile acelea valoreaza mult mai mult decat orice comentarii.

Istoria moderna ne spune ca cele mai vechi scrieri dateaza de acum 3200 ani i.I.Hr.. Aceastea au fost descoperite in Mesopotamia. Si cu toate astea, istoria lumii este pe cale de a se schimba. 

In ultimii ani, o teorie noua zguduie temeliile istoriei umanitati si este contestata vehement de unii savanti.

In Transilvania,in  localitatea Tărtăria - judetul Alba s-au descoperit de catre cercetatorul clujean Nicolae Vlassa, cateva obiecte foarte vechi de lut, in anul 1961si un important complex de cult, cu materiale ce atesta o continuitate de locuire, in acest loc, datata intre anii 4500-200 i.e.n., in unele cazuri chiar si mai tarziu.

Printre altele, s-au gasit si trei senzationale tablite de lut ars. Doua dintre ele sunt acoperite cu semne cu caracter pictografic, cu peste un mileniu anterioare celor asemanatoare, descoperite la Djemer Nasr, Kis si Uruk si datate la 3300 i.e.n.

Se pare ca multe din semnele (scrierile) de pe aceste pietre se regasesc in multe alte scrieri descoperite de-a lungul timpului.

In momentul de fata, cu suportul unor savanati si din afara Romaniei, subiectul a capatat amploare si si-a gasit tot mai multi sustinatori in lumea stintifica.

Conform acestora, cea mai veche scriere din lume provine din Romania si dateaza de acum 8000 de ani i.I.Hr.

Dovada acestui fapt sunt Tablitele de la Tartaria, datate într-o perioadă în care sumerienii nici măcar nu ştiau că aveau să devină sumerieni...

Un mare savant german, Harald Haarmann, specialist în istorie culturală, arheomitologie, istoria scrisului, evoluția limbii și istoria religiilor, autor a 40 de cărți traduse în diverse limbi de circulație internațională, editor și co-editor a 20 de antologii, face o declarație de mare importanță pentru noi, rezultat al cercetărilor sale.

El spune că cea mai veche scriere din lume e cea de la Tărtăria – România și că Civilizația Danubiană este prima mare civilizație din istorie, mai veche cu mii de ani decât cea sumeriană (considerată încă leagănul civilizației).

Rezultatul cercetărilor sale sunt prezentate într-un film documentar numit Civilizația Danubiană (Danube Civilization).

Fără îndoială că această perspectivă dată de un savant german premiat de instituțiile europene pentru contribuțiile sale științifice, membru al Centrului de Cercetare pentru Multiligvism de la Bruxelles, poate să răvășească tot ce se credea ca fiind deja bine stabilit în legătură cu istoria străveche a umanității.

Desigur, el nu este primul si nicidecum singurul care susține că spațiul carpato-danubiano-pontic este locul primelor mari culturi europene.




Astfel, savanta americană de origine lituaniană, Marija Gimbutas, a afirmat ceva asemănător acum mult timp: “România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între anii 6.500 – 3.500 î.Hr., axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo-europene patriarhale de luptători din epocile bronzului şi fierului.”

Ipoteza ca scrierea a aparut mai intai in sud-estul Europei si nu in Mesopotamia, cum se credea pana acum, are din ce in ce mai multi adepti in lumea oamenilor de stiinta.
Aceasta opinie este intarita si de prof. Colin Reinfrew, arheolog britanic, care a efectuat sapaturi in localitatea bulgara Sitagroi si care a afirmat ca in sud-estul Europei a existat in vechime o zona de civilizatie inaintata.

Opinii identice impartasesc si foarte multi alti istorici din Occident, din Rusia si de pe alte meleaguri.

Un profesor din Sankt Petersburg a descifrat enigmaticele pictograme, in cea mai credibila versiune: NUN KA SA UGULA PA IDIM KA RAI.

Dintre toate incercarile de traducere a inscriptiei, am ales-o pe aceasta: “Nobilul care stie tainele va merge in Rai”.

Ar fi extraordinar sa fie confirmata dainuirea multimilenara a unor cuvinte romanesti ca: nun “nobil”, ugula “taina; loc incercuit” – in ogor, ka-rai – in cer, si Rai!

De altfel, pe tablita cu pictogramele apare si crucea, stravechi simbol precrestin, care imparte semnele in patru.

Un impatimit dupa fenomenul de la Tartaria este profesorul italian Marco Merlini, director al Prehistory Knowledge Project si membru al World Rock Art Academy Italia, unul dintre cei mai prestigiosi arheologi contemporani ai Europei.

Un interviu mai amplu cu prof. Marco Merlini pe tema Tartariei a fost consemnat de jurnalistul Vladimir Brilinsky in revista “Dacia Magazin”, nr. 14, iulie 2004.

Localitatea Tartaria se afla la poalele versantului nordic al Muntilor Sureanu, de-a lungul malului stang de pe cursul mijlociu al raului Mures.

In jurul acestei asezari, pe un diametru de aproximativ 60 de kilometri, s-au gasit fragmente osteologice ale omului de Neanderthal si ale omului de Cromagnon.

Tot in apropiere, la Turdas, sapaturile arheologice din anii 1895 si 1910 au scos la iveala vatra unei asezari cu piese asemanatoare celor de la Tartaria.

La Daia Romana, situata la 12 km nord-est de Tartaria, s-a descoperit si un vas cilindric a carui vechime este anterioara datarii cilindrilor-sigilii din Sumer.

Specificul materialelor descoperite in aceste statiuni i-a facut pe specialisti sa-i creeze o identitate proprie sub denumirea Cultura Turdas-Vinca (4500-3700 i.e.n.), raspandita in Ardeal, Banat si Oltenia, in Serbia, Ungaria, Bulgaria si in alte tari sau chiar continente mai inde-partate.

Multe piese apartinand acestei culturi sunt expuse in bogatul muzeu de istorie din Orastie.
In vara anului 2003, la Tartaria a fost dezvelit un monument ridicat de Fundatia Dacia Revival, care are sediul la… New York.

Nici nu stim ”cate comori ne zac sub pres”, cum spunea o buna amica. Dar atunci va intreb, credeti dumnevoastra ca tara asta nu se doreste a fi eliberata sub orice chip? Aveti impresia ca marile puteri chiar nu stiu ce resurse inca nedeclarate romanilor zac in subteranul Romaniei? Si atunci ce fac scumpii nostri politicieni? Simplu, ce li se spune!.. Iar noi in loc sa evoluam si sa ne dezvoltam stam la cheremul altora, ingrijorati de cresterea preturilor, zgribuliti pe langa caloriferele debransate, iarna, cu creierul spalat de jegul care ni se ofera. Poate e timpul sa ne trezim...

 

preluare partiala: rompress.info;danielroxin.blogspot.ro;romaniadindiaspora.ning.com/

 

Suntem datori sa le citim macar o data numele - au crezut in Romania si au murit pentru ea - ”reeducarea” comunista la Pitesti

La tot pasul auzim de politicieni corupti, de mafie si de nenorociri, pe astia de acum ii stim prea bine...  Va propun sa ne indepartam putin de actualitate si sa patrundem macar imaginar, in temnitele comuniste, mai exact la Pitesti, unde comunistii (mare parte dintre ei se regasesc si azi in mocirla politica) au inteles ca intelectualitatea vremii trebuie ”reeducata” sub orice chip... Cum au putut rezista dezumanizarii si torturii zilnice zeci de ani? Si daca vi se par prea dure descrierile, ganditi-va la realitatea faptelor petrecute, cat de cumplit trebuie sa fi fost... Chiar daca nu am trait in acea perioada, sacrificiul celor mai de seama intelectuali ai societatii romanesti merita cu prisosinta macar o lectura...

”La Pitesti, s-au practicat toate sistemele de tortura...

Bataia, cea mai obisnuita era cu pumnii si cu ciomagul. Au fost rupte coaste, oase, coloane vertrebale. au fost sparte capete, distruse timpane, ochi scosi.

Pe un tanar l-au rastignit cu sfori de doua cuie din perete si a fost batut in ficat pana a murit. Turcanu (cel mai de temut tortionar de la Pitesti) l-a coborat cu scarba de pe perete si l-a tarat afara, unde autoritatile si doctorul i-au ingheiat proces verbal de deces pentru ”atac de cord”...

Altuia i s-a dat sa bea apa sarata pana si a murit in chinuri groaznice. Multora li s-au smuls unghiile. De mai multe ori s-a folosit picatura chinezeasca, stropul care cadea pe fruntea victimelor zi si noapte pana innebuneau. Altora li s-a smuls tot parul, fir cu fir. Dintii sareau din gura ca fasolea batuta.

Alt procedeu era ”stiva”. Se facea stiva de oameni, cum se fac stivele de lemne in paduri, apoi ciomagasii se urcau sus, unde dansau si loveau incat vintimele urlau de durere. Dar nu era voie sa strigi. Cei care strigau erau pedepsiti in plus si li se astupau gurile cu zdrentele murdare cu care se spalau WC-urile.

Turcanu avea ”figura leului”: culca pe prici o victima, se aseza langa ea si incepea treptat sa o sugrume. Ajunsese sa cunoasca atat de bine reactiile oamenilor incat isi doza asfixierea, de mai multe ori, in doze pe care el le simtea potrivite, pana ce omul isi pierdea cunostinta.

Prietenii cei mai buni erau pusi sa se bata intre ei si daca unul lovea ”cu mila” atunci era batut pana scapa de aceasta ”boala burgheza”.

Cineva a observat ca in zilele de sarbatoare  ori in zilele de post, mai ales vinerea, reeducatii erau si mai indraciti. De fapt nu exista nici un moment de destindere. Daca nu erai sub tortura, atunci erai spectator la tortura altora.”
(Ioan Ianolide - Întoarcerea la Hristos)

”Totdeauna cel care era in coma era scos  din celula inainte de a-si da sufletul . In felul acesta nu se putea sti daca acela decedase imediat sau fusese omorat dupa aceea, pentru ca numai Turcanu cu ajutoarele lui il scoteau noaptea, ducandu-l la morga. Acolo era pus intr-un sac legat la gura si ingropat intr-un cimitir unde nimeni nu stia groapa. Familiile celor de la Pitesti nu le-au mai aflat mormântul.”
(Dumitru Bordeianu - Marturisiri din mlastina disperarii)

”Dintre toate metodele de tortura indurate, una mi s-a parut cumplita din cale afara, o capodopera a insuportabilului: am fost pus sa stau intins pe spate cu mainile pe langa hoitul ce a mai ramas, iar partea de sus a corpului si capul trebuia sa le tin ridicate la doua laturi de palma. Toata partea superioara a corpului nu avea voie sa se sprijine de pardoseala pe care eram intins. La scurt timp se ajungea la o stare de chin insuportabil, incat ai sentimentul ca treci peste limita nebuniei. Atunci când am fost supus acestui tratament, in spatele meu statea un membru al echipei de reeducare cu un ac sau o scula bine ascutita in mana, ca in cazul in care lasam capul, varful ascutit sa-mi intre in ceafa, cu senzatia ca imi intra in creier. Aveam de ales, ori sa ma sinucid, ori sa trec pragul ultim al conditiei umane (sa accept reeducarea). (...) Am ajuns la momentul hotararii decisive ”Acum e momentul sa-mi pun capat”. Si am lasat capul cu forta , in cautarea varfului ascutit. Intuind miscarea, plantonul de la capatai a retras cu iuteala scula sinucigasa. El stia care va fi reactia si cu repeziciunea unei fiare la panda a retras unealta.”
(Mihai Buracu - Tablitele de sapun de la ITSET-IP)

”In afara de bataie era pedeapsa cu ”beciul”. Beciul era o izolare amenajata in subsolul inchisorii . Ferestrele fusesera inchise, asa incat era bezna. Pe jos erau turnate cantiati mari de fecale, forandu-se o mocirla greu mirositoare si infecta in care nu se lasa nici un petic de loc uscat. Peretii erau umezi, frigul patrundea pana la oase.

Nu se putea vorbi, decat in soapta, la ureche. Se auzeau ca intr-o cutie de rezonanta sparta si iritata scrasnitul zavoarelor, trântitul usilor, taraitul hârdaielor cu mancare, vocile temnicerilor, loviturile, gemetele, tipetele torturatilor.

Aici erau adusi tinerii ”banditi”, grupuri-grupuri, de obicei dezbracati si desculti. In loc de hrana li se dadea un polonic de apa fierbinte sarata. De cele mai multe ori beciul era precedat de o bataie crunta aplicata la bunul plac al temnicerilor care, ca fiarele, prinsesera gustul sângelui prin tortura.

Cunosc oameni care au facut, in etape, peste saizeci de zile in beci in aceste conditii. Trei zile era minimum-minimorum de beci si se mergea pana la opt-zece zile, adica pana la epuizare, pana la prabusirea in mocirla. Când cei pedepsiti erau erau readusi in camere erau de nerecunoscut si bolnavi. Aproape toti detinutii au trecut prin beciul din Pitesti.”
(Ioan Ianolide - Întoarcerea la Hristos)

”Asa socotesc, ca toata actiunea de acolo a fost lucrarea diavolului. A fost un razboi intre bine si rau. A fost o incercare. A fost un univers in care binele si raul s-au luptat. Batalia s-a dat in inima noastra. Dar inima noastra n-a fost un camp inert, ca un camp de batalie geografic. Ci campul acesta trebuia sa incline de o parte sau de alta, inspre biruinta raiului sau inspre biruinta iadului. Cred ca in multe imprejurari, din cauza teroarei si a spaimei, inima noastra a dat diavolului castig de cauza. Dar pana la urma Dumnezeu ne-a intors pe fiecare inapoi. Ne-a dat la fiecare sansa de a purta ultima batalie. Caci ultima batalie n-a fost la Pitesti. Ultima batalie a fost in inima noastra atunci când am scapat din Pitesti. Si pentru cei mai multi, in inima celor mai multi, ultima batalie a fost castigata de Dumnezeu.”
(Pr. Gheorghe Calciu)

Printre deţinuţii care au suferit la Piteşti, se găsesc personalităţi precum Alexandru Todea, Dumitru Bordeianu, Corneliu Coposu, Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Eugen Măgirescu, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Constantin Oprişan, Mihai Iosub, Ioan Pintilie sau preotul Roman Braga si multi altii.

Nu imi propun prin aceste articole decat sa va arat ca au existat (si cel mai probabil inca mai exista) oameni ale caror povesti merita stiute si merita pretuite. Cred ca dam prea multa importanta non-valorilor, ignorantei si nesimtirii si uitam sa vedem exemplele pozitive din jurul nostru. Sunt absolut revoltat de situatia Roamniei si va propun ca pe viitor sa urmariti si alte articole marturii ale valorilor noastre. Imi doresc ca acest blog sa prezinte atat actualitatea sufocata de nesimtire politica romaneasca dar si modele de caractere demne de urmat. Vor urma si alte articole-portret, povesti cutremuratoare, greu chiar de imaginat pe care va propun sa le distribuiti mai departe pentru ca sunt multe nume care merita toata admiratia.

Va multumesc...


sursa foto:adevarul2012.blogspot.com

Ioan Ianolide - cel mai apropiat prieten al lui Valeriu Gafencu...

Cel mai apropiat prieten al lui Valeriu Gafencu...

"Sunt în vârstă de 64 de ani. Din 1941 până în 1964 am fost în închisoare, torturat şi batjocorit - mai întâi sub dictatura lui Antonescu, apoi sub cea comunistă.

L-am mărturisit pe Hristos întreaga mea viaţă, iar în 1944 m-am închinat cu totul Lui. M-am confruntat mereu cu materialismul, fie el burghez, fie comunist. Am comparat şi confruntat credinţa creştină cu islamul, budismul, confucianismul şi, fireşte, cu iudaismul talmudic. Am comparat Ortodoxia cu Romano-Catolicismul, Protestantismul şi neo-Protestantismul. Am dat o luptă mare cu ateismul…

Aproximativ 5 ani de zile m-am aflat în izolare totală, înfometat şi dezbrăcat. Mai mult de 15 ani am stat în încăperi comune -unele mai mici, altele mai mari; am trăit acolo, zi şi noapte, silit, ca şi toţi ceilalţi, să folosesc „ tineta “pentru necesităţile fizice (un fel de hârdău). Uneori eram îngrămădiţi opt deţinuţi într-o celulă de 61/2 picioare pătrate, dormind câte doi, trei sau patru într-un pat. Trupurile şi sufletele ni se frecau unele de altele în fiecare clipă. Teroarea exercitată de gardieni, foamea, frigul şi bolile păreau de-a dreptul suportabile în comparaţie cu oroarea care se instala între oameni diferiţi, disperaţi şi adeseori decăzuţi, descompuşi.

Am fost la munci agricole timp de doi ani. Era o muncă de sclav, iar noi eram înfometaţi şi dezbrăcaţi. Lucram în vii şi grădini de legume, dar muream de foame, pentru că ne era strict interzis să gustăm un pic din fructe sau zarzavaturi. Timp de peste 20 de ani mi-a fost mereu foame şi adeseori eram distrofic din cauza malnutriţiei. Mi-a fost frig în toţi anii aceia de închisoare. Am fost bătut, chinuit şi torturat ani de zile, pentru distrugerea rezistenţei fizice şi psihice [spirituale]. Am cunoscut direct înspăimântătorul domeniu al trăirii sub limitele suportabilului. Ani întregi am fost ameninţat cu moartea. Mi se cerea mereu „ sufletul” din mine. Mi-au oferit adesea viaţa, preferând perspectiva morţii tocmai pentru a-mi salva sufletul, conştiinţa, integritatea -şi numai Dumnezeu m-a ferit de prăbuşire. Nu există om care să poată rezista tuturor acestor chinuri.

Mulţi – mulţi ani, cam 15, am fost terorizat cu spectrul „ reeducării” în scopul „restructurării” mele şi „spălării creierului”. Doar purtarea de grijă a lui Dumnezeu m-a salvat. Am îndurat teroarea din partea temnicerilor, dar şi una şi mai feroce din partea informatorilor şi asasinilor din chiar rândurile deţinuţilor, care trecuseră de partea puterii politice. Am cunoscut fiinţe omeneşti dezamăgite, cu expresii diavoleşti pe chipurile lor şi care săvârşeau fapte demonice. Am fost înconjurat de o atmosferă de tovărăşie de demoni, care pendula între răutate şi criminalitate. Am purtat de grijă unor oameni pe moarte: unii deznădăjduiţi, alţii în stare de revoltă, alţii calmi. Am văzut „sfinţi” care radiau lumină, murind într-o atmosferă cerească. Am ascultat vorbind profesori, savanţi, oameni de litere — şi am învăţat mai mult decât într-o universitate. Am cunoscut comunişti şi am cunoscut evrei în închisoare, am cunoscut de asemenea din cei care fuseseră la putere. Am îngrijit chiar pe generalul care fusese preşedintele curţii militare care a pronunţat condamnarea mea. Mi-a fost dat ca să-i închid ochii. După ce îi servise pe stăpâni, fusese azvârlit şi el în temniţă.

Am cunoscut burghezi şi comunişti atât ca oameni liberi, cât şi ca deţinuţi. Şi pe toţi i-am cernut prin Duhul lui Hristos în Care m-am străduit toată viaţa mea să trăiesc. La capătul acestei amare experienţe numai Hristos rămâne în mine viu, întreg şi veşnic…

Astăzi se împlinesc 31 de ani de când a murit Valeriu. M-am dus la Biserică ca să mă spovedesc. Duminică mă voi împărtăşi. In ziua aceasta am aflat zidită în fiinţa mea sfinţenia, aşa fel încât nimic să nu mă mai poată despărţi de ea. Este cea mai fericită zi din viaţa mea, deşi în ziua aceasta a murit cel mai de preţ om pe care l-am cunoscut vreodată. El este cel care, în ziua aceasta, mi-a transmis fericita şi binecuvântata stare care m-a însoţit întreaga viaţă. Am fost atât de fericit, încât am dorit viaţa veşnică mai mult decât plinătatea spirituală pe care am simţit-o atunci, în ziua aceea. Am fost, şi fireşte şi, Valeriu a fost, perfect lucid, normal şi conştient de toate cele ce se petreceau. El era plin de Har. În el se afla Hristos şi am putut să fiu şi eu părtaş la starea lui binecuvântată de sfinţenie. ÎI umplea desăvârşit o stare de intensitate spirituală. Veşnicia se făcea văzută în timp, în clipă. Fericirea izvora din însăşi suferinţa. Totul era scăldat într-o lumină nepământească. Sufletul îmi era plin de pace. Trupul era lumină. Sub picioare simţeam ceva ca un câmp energetic, un fel de vibraţie care mă ţinea legat de pământ. De fericire — am plâns. Am putut vedea în duh: am văzut cerurile deschizându-se în adâncimea de nemăsurat a ochilor lui Valeriu. Am simţit Duhul Sfânt care lucra şi vorbea prin el. In slăbiciunea şi epuizarea lui fizică am simţit Puterea Dumnezeiască a unui alt plan al existenţei. M-am gândit că sunt în „cer”. Mă gândeam şi la faptul că sunt aproape de Hristos, pentru că Hristos se afla în Valeriu. Credinţa lui Valeriu îmi dădea şi mie tărie.

Chemarea mântuitoare a omului care murise a dat aripi spovedaniei mele. Iubirea lui Valeriu m-a supus desăvârşit iubirii lui Hristos. Ştiu şi simt că Valeriu mă însoţeşte şi mă ajută în toată lucrarea de a discerne cele două „lumi” în care trăim şi care, în planul divin, se află într-o perfectă unitate. Viaţa mea este Hristos. Mintea mea doreşte şi caută numai voia lui Dumnezeu. Nădejdile mele sunt la bucuria făgăduinţelor Lui. Sunt conştient de natura mesianică a Credinţei Creştine şi vreau să slujesc acestei Credinţe în mod desăvârşit până la moartea mea. Îi iubesc pe oameni şi, pentru mântuirea lor, urmez drumul Crucii. Iubesc viaţa, dar numai în perspectiva eternităţii; de aceea prefer să mor decât să îngădui o degradare sufletească sau a conştiinţei. Ştiu bine că mă găsesc în luptă cu forţe uriaşe care mă pot zdrobi şi mă rog lui Dumnezeu să-mi dăruiască înţelepciune, putere şi ocrotire.

Deşi din punct de vedere fizic sunt bolnav şi cu toate că am nervii peste măsură de sensibili, mintea îmi este sănătoasă şi întreagă, iar gândirea limpede. M-am retras intenţionat din lume, pentru că oamenii din lume mă împung şi mă atacă, iar eu nu mă pot apăra altfel de ei. Nu pot sluji decât doar prin rugăciune, iubire, meditaţie şi dând mărturie. Slujesc pentru a-mi păstra sufletul întreg, nevătămat. Doresc să am un sfârşit creştinesc. Sunt pe deplin conştient că am acumulat experienţe semnificative, dumnezeieşti, omeneşti, şi, prin urmare, am obligaţia să las o moştenire. Nu sunt iubitor de slavă deşartă şi doritor de a-mi scoate în evidenţă propriul eu; doar pe Iisus Hristos vreau să-L arăt.

Trăiesc singur, izolat, tăcut. Văd dezastrul spiritual, politic, economic şi militar în care se găseşte lumea şi nu cred că ar putea fi evitat. Lumea va suferi de pe urma erorilor ei de orientare mereu, până în momentul în care îşi va deschide mintea spre a primi adevărurile lui Dumnezeu, ca să aibă Credinţa mărturisirii autentice. Doresc să-mi fac deplin datoria. Ştim că lumea este cuprinsă în planul dumnezeiesc de mântuire. Cred. Iubesc. Nădăjduiesc.

Astăzi, întocmai ca acum treizeci şi unu de ani, mă simt strâns aproape de Valeriu şi, împreună cu el, strâns aproape de Domnul nostru Hristos."

                             

                                                         Ioan Ianolide - "Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă", 1983

Chiar suntem analfabetii Europei?... statisticile Comisiei Europene, tinerii romani - dezastru!

Elevii români au mari probleme când li se cere să citească un text; ei nu sunt în stare să înţeleagă sensul cuvintelor pe care abia le descifrează. Potrivit unei cercetări a Comisiei Europene, tinerii români stau cel mai prost la capitolul analfabetism dintre toţi europenii.

Elevii români au un nivel scăzut al competenţelor de citire, arată cel mai nou studiu anual al Comisiei Europene privind competenţele elevilor de pe continent. Nu doar că elevii stau prost la citit, dar în şcolile româneşti lipsesc şi specialiştii care să le ofere copiilor rămaşi în urmă sprijin pentru a recupera decalajele. Cercetarea arată că peste 40% din adolescenţii de 15 ani şi peste 38% din elevii de clasa a IV-a citesc cu dificultate.

Acest lucru înseamnă că românii pot cu greu să înţeleagă ceea ce citesc mecanic: ei localizează o singură informaţie într-un text şi pot identifica doar subiectul principal. Studiul arată că tinerii români nu pot să facă mai mult de o conexiune între o informaţie pe care o găsesc în textele citite şi cunoştinţele din viaţa de zi cu zi sau nici măcar nu pot realiza acest lucru. Cercetarea mai arată că 41% din elevii români au acasă mai puţin de 10 cărţi.

 

40% dintre adolescenţii români, în vârstă de 15 ani, citesc cu foarte mare dificultate. De unde crezi că ar trebui să înceapă lupta împotriva analfabetismului şi care sunt soluţiile?

Băieţii au probleme mai mari...

Potrivit aceluiaşi studiu, băieţii sunt de două ori mai predispuşi decât fetele să aibă probleme cu cititul la nivelul întregului continent, însă cele mai mari diferenţe au fost înregistrate în România, Franţa, Portugalia şi Suedia. Pe o altă scală a cercetării, elevii din România şi Bulgaria stau mai prost la acumularea de cunoştinţe decât colegii lor din ţările europene. În aceste două ţări, procentele sunt cu 60% mai mici decât în ţările europene.

Cercetarea mai arată că unul din cinci adolescenţi în vârstă de 15 ani şi numeroşi adulţi din Europa nu pot citi corect. În acelaşi timp, numai opt ţări (Danemarca, Finlanda, Islanda, Malta, Norvegia, Suedia şi Marea Britanie) asigură specialişti în şcoli, în sprijinul profesorilor şi al elevilor. Ciprul este singura ţară unde suportul pentru educaţia secundară a crescut în ultima perioadă.

Şi în Grecia, elevii care au dificultăţi în citire au primit ajutor timp de şase ore pe săptămână. Deşi cele mai multe ţări au făcut progrese în elaborarea de politici privind alfabetizarea, adesea lipseşte concentrarea pe grupurile cu gradul cel mai ridicat de risc, precum băieţii, copiii din gospodării dezavantajate şi cei proveniţi din familii de migranţi.

Pentru Comisarul European pentru Educaţie, Androulla Vassiliou, numărul mare de tineri analfabeţi este inacceptabil. „Aceasta îi plasează într-o poziţie de risc de excluziune socială, face să le fie mai greu să găsească un loc de muncă şi le reduce calitatea vieţii. Am remarcat unele progrese în ultimul deceniu, dar nu este de ajuns. Alfabetizarea reprezintă baza oricărei învăţări - de aceea am lansat recent o campanie destinată tuturor vârstelor şi în mod special celor din medii defavorizate, precum copiii rromi", a declarat oficialul european la publicarea rezultatelor studiului realizat în 35 de ţări europene.

Miniştrii Educaţiei din Uniunea Europeană au stabilit recent, la cererea Comisiei Europene, un obiectiv de reducere a procentajului de persoane cu competenţe scăzute de citire de la 20% (media europeană) la mai puţin de 15 procente, până în anul 2020. Deocamdată, numai cinci state europene, toate membre ale UE (Belgia, Danemarca, Estonia, Finlanda şi Polonia) au atins deja acest obiectiv.

Top 5 ţări la analfabeţi

- România - 41%
- Bulgaria - 40%
- Luxemburg - 26%
- Austria - 25%
- Turcia - 24%

(Studiu efectuat în rândul elevilor de 15 ani)

150 de mii de elevi români au acasă mai puţin de 10 cărţi.


sursa:www.adevarul.ro
sursa foto:www.jetwhine.com 

Secretele Casei Poporului - detalii uimitoare, dezvaluiri importante

 

Ce stie tot romanul despre Casa Poporului? Nu foarte multe, pentru ca vorba aia, cu cat stii mai putin, cu atat mai bine. Nici macar acum, dupa asa zisul apus al comunismului (sau dupa metamorfoza lui  ca e aceeasi Marie cu alta palarie) nu sunt facute publice informatiile pretioase despre acest colos. Din ce cauza? Pentru ca nimeni, mai ales jigodiile din politica nu au nici cel mai mic interes ca noi, astia multi si prosti sa stim la o adica, unde sa-i gasim, daca ne apuca vreodata boala sa-i cautam sa le aratam cum se face mai precis aplicarea constitutiei cu ciomagul... Ei, dar cum nu toate raman ascunse, haideti sa vedem cu ce minunatii a vrut Tatucu sa doteze Casa Poporului (doar cu numele e poporului, momentan poporul e un pic in strainatate la munca).

 

Casa Poporului are un singur buncăr antiatomic, legat de principalele instituţii ale statului prin 20 de kilometri de catacombe. Aceste secrete ale Bucureştiului au fost dezvăluite pentru Libertatea de colonelul în rezervă Nicolae Kovacs.

"Ceauşescu voia să demonstreze prin Casa Poporului că e cel mai tare conducător din blocul socialist. Şi a reuşit", spune colonelul în rezervă Nicolae Kovacs (82 de ani), omul care a condus partea cea mai secretă a lucrărilor de la Casa Poporului.

 Kovacs, absolvent al secţiei de construcţii speciale din Academia Militară, a avut comanda celor 12.000 de militari rezervişti care au lucrat la acest edificiu gigantic. Colonelul dezvăluie că în Casa Poporului sunt 5.000 de încăperi şi că în subteran există şapte etaje, ultimul fiind ocupat de buncărul antiatomic al lui Ceauşescu, o incintă cu pereţi din beton de 1,5 metri grosime, acoperiţi cu o placă de eclatare, care nu poate fi penetrată de radiaţii.

Adăpostul e compus din sala principală, adică punctul de comandă - cartierul general care trebuia să aibă legături telefonice cu toate unităţile militare din România - şi mai multe apartamente de locuit, destinate conducerii statului, în caz de război.

"Sala principală urma să fie dotată cu o masă mare în mijloc şi pe pereţi, cu un sistem de hărţi ale României, în relief. Pentru ventilaţie s-au adus pompe suedeze, cu filtre speciale, care au fost încastrate în pereţi. Aveam vreo 12 camere mari cu filtre de rezervă, stivuite pe rafturi. Acestea au fost singurele componente străine din Casa Poporului", ne-a declarat Kovacs.

Kovacs a lucrat la toate tunelurile. Ca ofiţer superior specializat în construcţii speciale, Kovacs a lucrat la tot ce înseamnă pasaje secrete realizate în timpul lui
Ceauşescu.

"Este vorba de aproximativ 20 de kilometri de tuneluri realizate în aşa fel încât să se poată circula prin ele cu maşini cu motor electric. Tunelurile principale leagă Palatul Cotroceni de Academia Militară, pe aceasta de Casa Poporului, iar de aici pleacă două tuneluri mari: unul spre fostul Comitet Central (actualul Minister de Interne din Piaţa Revoluţiei - n.r.) şi unul spre actualul Minister al Apărării. Cele dinspre Piaţa Revoluţiei sunt întrerupte din loc în loc de uşi de şapte tone greutate fiecare, pentru a închide etanş zona în caz de necesitate. Au fost înglobate în acest sistem şi
catacombele mai vechi, realizate în perioada interbelică, cum e cea din zona Cotroceni, a lui Carol al II-lea. Sunt şi multe tuneluri secundare, cum e cel dintre Casa Poporului şi staţia de metrou Izvor, care probabil că vor fi folosite, la un moment dat, pentru utilităţi publice", ne-a explicat colonelul Kovacs.

Unele catacombe, ţinute secrete până acum - mai precis cele situate în zona Pieţei Victoria -, vor fi amenajate pentru parcaje subterane.

Al doilea buncăr al lui Ceauşescu... a fost început de Hitler

Concomitent cu şantierul de la Casa Poporului , Kovacs a lucrat şi la clădirile "speciale" din apropiere, actualul Hotel Marriott şi Ministerul Apărării. "Pe locul ales pentru minister era deja un buncăr cu un planşeu din beton de 1,2 metri grosime, construit de nemţi prin 1942. De acolo, armata germană dislocată în România avea legătură telefonică directă
cu Hitler. Am încercat să demolăm acea structură, dar era prea greu şi am hotărât să o înglobăm în noul imobil. Aşa a devenit construcţia lui Hitler al doilea buncăr antiatomic al lui Ceauşescu, care nu este sub Casa Poporului, cum s-a spus mereu, ci, repet, sub Ministerul Apărării", a detaliat Nicolae Kovacs.

La mijlocul anilor '80, colonelul Kovacs (rândul de jos, primul din dreapta) era în relaţii foarte bune cu generalul Ion Coman (rândul de jos, al patrulea din dreapta), consilierul special al lui Ceauşescu la şantierul Casei Poporului

 

Casa Poporului este pe locul doi în lume ca mărime.

Casa Poporului, astăzi Palatul Parlamentului, este pe locul doi în lume ca mărime, după Pentagon, şi are 86 de metri înălţime, de la nivelul solului, şi încă 90 de metri sub pământ. Face parte din zona sistematizată de Ceauşescu, în care sunt cuprinse Ministerul Apărării, Hotel Marriott, Casa Radio, Casa Academiei şi bulevardul Unirii.

preluare partiala de pe: http://biblioteca-secreta.blogspot.com/2011/05/cateva-din-secretele-casei-poporului.html