Trecând prin Petroşani, oraş minier cu veleităţi turistice, nimic nu sugerează că în această zonă incă îşi duce veacul una dintre cele mai vechi comunităţi rurale din România. Din cauza exploatărilor miniere începute în 1840 şi a dezvoltării urbanistice determinate de acestea, majoritatea momârlanilor au fost nevoiţi fie să se adapteze noului stil de viaţă, fie să îşi retragă gospodăriile spre dealuri. Dintre cei aproximativ 10.000 de momârlani rămaşi in Valea Jiului, puţini sunt cei care mai aduc aminte de asemănarea momârlanilor cu dacii amintiţi de Columna lui Traian.
Dar cine sunt, de fapt, momârlanii? DEX-ul traduce cuvantul momârlan cu “om prost, necioplit, bădăran”. În replică, unele surse fac trimitere chiar la limba latină, “momârlan” fiind compus din cuvintele “momo” (=ţăran) şi “lan” (=băştinaş), termenul fiind alterat în timp. De asemenea, momârlanii mai erau numiţi şi “jieni” datorita râului Jiu (amintit de Herodot şi de Ptolemeu ca Gilfil sau Gilpil) care străbate zona.
Urmele momârlanilor mai sunt păstrate în două muzee din Petroşani, două case autentice, vechi de peste 200 de ani. Aici, uneltele tradiţionale şi obiectele patrimoniale, donate de familii momârlăneşti, sunt expuse spre interesul turiştilor, dar şi al localnicilor, momârlanii fiind un subiect prea puţin abordat chiar şi în zonă.
La muzeul deschis anul trecut, amplasat în curtea bisericii Sf. Varvara, i-am întalnit pe Petru Ititesc şi Petru Olaru, doi momârlani get-beget, ajunşi la varsta de 85, respectiv 88 de ani. Îmbracaţi în portul popular, au fost încântaţi de invitaţie, fiind bucuroşi să evoce identitatea momârlanilor. Hainele păreau a fi luate din muzeu, momârlanii îmbrăcându-se din ce în ce mai rar în straiele specifice lor. Totuşi, de câte ori se iveşte ocazia, un momârlan conştient şi mândru de valoarea identităţii sale le îmbracă fără să stea pe gânduri, de multe ori fiind mai mult decât fericit să le şi descrie: cioareci albi, strâmţi, din lână, cămaşă albă cu linii subţiri colorate, orizontale, brâu lat din piele, opinci din piele, cu vârf ascuţit, sau cizme, în cazul celor mai tineri.
Aflaţi în curtea bisericii, cei doi au respectat tradiţia şi au călcat pragul locaşului sfânt. Deşi cultura momârlănească păstrează manifestări păgâne precreştine, cum ar fi îngropatul morţilor în curtea casei, nedeile sau colindul Piţărăilor din Ajunul Crăciunului, o festivitate care pare să îşi aibă originile în perioada dacică, momârlanii au fost receptivi creştinării, fiind foarte apropiaţi de biserică. Aici, momârlanii au ocazia să îl întâlnească pe preotul Octavian Pătraşcu, cel care de ani buni susţine această comunitate prin aportul adus în cadrul celor trei biserici frecventate de aceştia. În demersul său, preotul nu a reuşit să-i dezveţe pe momârlani de obiceiurile păgâne. Unul dintre cele mai impresionante este spovedirea la brad: momârlanul se închină lângă brad, după ce a îngenuncheat, îl îmbrăţişează şi îşi spune păcatele. Dacă nu găsesc niciun brad în apropiere, momârlanii se spovedesc la orice alt copac, considerându-i sacri. În plus, de fiecare dată când taie un copac, momârlanii se închină, îl sărută şi abia apoi îl taie.
Totuşi, cei doi Petru erau nerăbdători să viziteze muzeul, casa momârlănească care spune şi povestea lor. Casa, cu două încăperi, aduce aminte de arhitectura dacică: fundaţie din piatră; pereţi din bârne din lemn, dispuse orizontal, cu izolaţie din pământ galben, bălegar de cal şi paie, pusă peste nuiele; podea din pământ bătut; acoperiş din şindrilă. Muzeul a fost creat la iniţiativa părintelui Octavian Pătraşcu, casa-muzeu fiind adusă de pe dealurile zonei Livezeni direct în curtea bisericii Sf. Varvara. De asemenea, tot aici şi-a făcut apariţia şi familia Gălăţăn (nume frecvent printre momârlani), cea care se ocupă de celălalt muzeu al momârlanilor.
Interiorul îl mişcă pe Petru Olaru, fluieraş recunoscut printre momârlani, iar cântece şi strigături vibrează prin fluier şi glas. “Nu mai sună bine!”, spune Petru, aflat în prima încăpere a casei, dând vina pe vârstă şi pe degetele care nu îl mai ascultă. Celălalt Petru, Ititesc, refuză fluierul. N-a mai cântat de mult timp, renunţând la fluier după moartea fiului său.
Dincolo, în cea de-a doua cameră, alţi invitaţi se bucură de vizita la muzeu. Cu origini momârlăneşti, Dana şi doamna Ileana se bucură de obiectele momârlăneşti expuse în muzeu: război de ţesut, fuse, vase din lut, lămpi cu petrol, precum şi o ladă pentru zestre. Pe lângă lada cu zestre, obicei cunoscut în mai multe zone ale ţării, momârlanii respectă şi tradiţia transilvăneană legată de invitaţia la nuntă. Un membru din cele două familii implicate era trimis să străbată satul călare, trebuind să le ofere celor invitaţi “plosca de nuntă”, plină cu ţuică, din care aceştia beau o înghiţitură în cazul în care acceptau invitaţia.
Petru Olaru întrerupe cântecele, îndemnându-ne să ieşim din casă. Părăsind-o, preotul Octavian Pătraşcu nu ezită să direcţioneze vizita spre o altă parte a muzeului: o stână din lemn de brad nemţesc, din perioada regelui Ferdinand, adusă şi ea de pe munte. Stâna se comportă precum un portal spre zeci de ani în urmă, unde cojocul, căldarea şi untarul sunt la ele acasă. Provocat din nou de mediul momârlănesc, fluieraşul Olaru, fără şovăială, porneşte o nouă serie de cântări, dovedind că este încă în formă.
Vizita se încheie cu o masă organizată pentru momârlanii prezenţi, în subsolul bisericii. “Noi nu aveam furculiţe când eram tineri”. Petru Ititesc aprobă spusele prietenului său, amintindu-şi cu mândrie că şi momârlanii au ajutat la construcţia bisericii. Revigorat de vinul produs la biserică, Petru Olaru îşi reia rolul de muzicant; într-un ton mai trist de această dată, interpretând un cântec pentru înmormântare. Umorul momârlănesc nu întârzie să apară: “Pe ăsta îl ştii mai bine!”.
Referitor la moarte, momârlanii au o viziune deosebită asupra acesteia. Având casele situate departe de cimitire, înmormântările aveau loc chiar în curte. Acest obicei îi lega, până nu demult, de casă, refuzând să o vândă din cauza (sau datorită) rudelor îngropate în cimitirul familial, motivând că nu doresc să îşi vândă strămoşii şi părinţii. O altă cutumă este legată de moartea flăcăilor, momârlanii obişnuind să fixeze un brad împodobit lângă mormânt
Entuziasmaţi de reîntâlnirea spiritului momârlănesc, Petru Ititesc şi Petru Olaru acceptă deplasarea până la cel de-al doilea muzeu, situat în satul Slătinioara, parte a Petroşaniului. Muzeul păstrează aceleaşi caracteristici: casă cu două încăperi, plină cu unelte, straie, ornamente şi fotografii vechi de zeci de ani. Petru Olaru recunoaşte imediat câţiva prieteni şi câteva cunoştinţe în instantaneele monocrome: “Îi cunosc, cum să nu?”.
Relaţiile strânse dintre momârlani s-au deteriorat însă în ultimii ani, renunţându-se şi la obiceiul căsătoriilor doar între tineri momârlani. Acum, puţini dintre ei îsi mai cunosc originile, istoria şi tradiţia, puţini le mai respectă, iar comunitatea se macină din interior, dar şi din cauza erei în care trăim. În oraşele Văii Jiului cu greu poate cineva să observe un momârlan, singurele ocazii fiind dimineţile în care momârlancele coboară călare de la munte, mergând să vandă lapte “la blocuri”, unde locuiesc “barabele”, nume atribuit orăşenilor încă din perioada austro-ungară, folosit şi astăzi.
Rămâne de văzut cat vor mai reuşi cei bătrâni să menţină acest stil de trai şi cât de mult vor reuşi să-şi influenţeze urmaşii. În schimb, muzeele şi poveştile rămân, precum şi colibele şi stânele momârlanilor situate “la pădure”, după cum obişnuiesc să spună, care vor mai aminti pentru câţiva ani de faptul că Valea Jiului este una dintre zonele în care au rămas şi şi-au avut continuitatea dacii.
Articol preluat www.descopera.ro
.jpg)
